- .Danaidele incercand sa umple butoiul-J.W Waterhouse
















S-a dus albastrul cer senin Şi vara, şi nopţile ei, Târziu, şi toamna a plecat, Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu, (Ecou de romanta- Bacovia)
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!
S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!
Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădină cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soartă şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.
Ne-am schimbat felul nostru de a vedea.Am devenit mai putin pretentiosi in toate lucrurile.Nu mai scoboram pe om din spirit din dumnezeire, noi l-am asezat iarasi printre animale.E pentru noi animalul cel mai puternic, pentru ca e cel mai viclean. ( Nietzsche)